Subconstientul patimilor

Subiect: Subconstientul patimilor Sam Mar 21, 2009 5:17 pm

Fiinta umana este duplicitara, din cauza pacatului care o scindeaza, o sfasie. Alteritatea
sau ambivalenta ei, duplicitatea, se rasfrange si asupra structurii ei spirituale. Ca
urmare, pe langa acest caracter predominant pozitiv, bun, inima mai are, in experienta
ascetica filocalica, o camara de-a stanga, un caracter recesiv.
Aceasta este un "laborator de ganduri rele", cum o numeste Sfantul Maxim Marturisitorul;
"fabrica de rautati", inima si mintea intunecate de pacat.
In jurul inimii "roteste acoperamantul intunericului, adica focul duhului lumesc, care nu
lasa nici mintea sa se intalneasca cu Dumnezeu, nici sufletul sa se roage sau sa creada sau
sa iubeasca pe Domnul dupa voia sa".
In aceasta camara intunecoasa a sufletului, pana la Botez, serpuieste diavolul, izvorand
ganduri rele, pacatoase si patimase, eteronome, sub forma diferitelor ispite, precum si
ganduri autonome, izvorate din propria noastra constiinta, dar care nu sunt conduse spre o
finalitate pozitiva. Aceasta robie a mintii face din ea un centru paranatural, inferior,
negativ, patimas. In aceasta sfera sau zona tenebroasa se afla potential, potrivit acestei
antropologii filocalice a inimii, ispitele, sub forma gandurilor interioare, ce pornesc de
la propria noastra fire, precum si momelile strecurate de diavolul.
Acesta este "subconstientul patimilor", memoria vibratiilor si a faptelor noastre patimase,
intiparita in fiinta noastra legata de latura biologica. Alaturi de aceasta, scriitorii
filocalici, vorbind despre inima ca despre un loc al ispitei, spun ca in jurul inimii
"roteste acoperamantul intunericului" , adica "focul lumesc", care incearca sa impiedice
orice lucrare duhovniceasca a sufletului, in urcusul sau catre Dumnezeu. La omul
duhovnicesc, insa, inima si mintea, toate sentimentele si gandurile devin unelte sau
mijloace ale lucrarii de spiritualizare. Unificata in sine si statornicita in ganduri si
trairi duhovnicesti, prin ea lucreaza Dumnezeu la realizarea gandurilor si trairilor
sufletesti bune, curate.
Inima este, deci, dupa cum ne spune si Cuviosul Isaia Pusnicul, in legatura cu ultimele
izvoare ale binelui si raului. De noi depinde catre care dintre acestea o indreptam: catre o
viata conforma ei si voii lui Dumnezeu sau catre o existenta esuata, decazuta, implinind
voia duhului celui rau si strain.
Parintii filocalici insista in mod deosebit asupra necesitatii curatirii inimii, pentru
desavarsirea umana. De aceea, sintagme pline de adanci intelesuri duhovnicesti, precum
"inima curata" sau "inima desavarsita", revin frecvent in scrisul lor. Diadoh vorbeste
despre "simtirea mintii " si "simtirea inimii", la care ajunge cel curatit de patimi.
Daca inima necuratita este "laborator de ganduri rele", inima curata sau curatita este
libera de orice gand lumesc si, nefiind legata cu nimic de cele de jos, petrece in
contemplarea celor inalte, in al treilea cer si e rapita in rai, facandu-se martorul
bunurilor vesnice. Inima curata si-a infatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fara chip
si fara forma"; ea primeste in sine "abis inalt de intelesuri dumnezeiesti de la Cel
nesfarsit". Ea insasi, fiind golita in mod desavarsit de inchipuiri, "naste intelesuri
dumnezeiesti si tainice".
Ca mijloace de curatire a inimii, asceza filocalica considera multele necazuri si lipsuri,
departarea de partasia cu toate cele din lume si moartea fata de toate. Superioara acestei
stari, "inima desavarsita" nu mai are nici un fel de miscare naturala, si locuieste in
intelesurile duhovnicesti, divine ale lucrurilor.
Asadar, Parintii filocalici au inteles prin inima interiorul omului, partea fiintei sale
unde se situeaza viata afectiva, intelectuala, morala si religioasa, centru al inteligentei
si al intelepciunii, locas al intelectului si al gandirii.
Fiind centru al afectivitatii, al sensibilitatii, inima trebuie curatita de trairile
patimase pentru ca apoi, o astfel de inima "purificata", unificata cu o minte treaza,
veghetoare, curatita, la randul ei de orice reprezentare patimasa, sa se indrepte spre
Dumnezeu. Experierea sau simtirea prezentei lui Dumnezeu intr-o inima curata inseamna,
pentru asceza filocalica, telul vietii duhovnicesti.
In scrisul filocalic revin des idei precum "curatia" inimii, "zdrobirea" ei, "strapungerea"
inimii, "paza" ei. Acestea se refera in principal la supravegherea inimii si supunerea ei
unei lucrari ascetice, al carei efect sa fie salasluirea lui Hristos intr-o astfel de inima
si lucrarea din ea. Crestinul trebuie sa se afle permanent intr-o stare de "strapungere" a
inimii, avand in fata ochilor sai sufletesti frica de Dumnezeu. Inima sa trebuie sa fie
locul unei "zdrobiri line si folositoare", "neprimejdioase", deosebita de cea " ascutita si
vatamatoare". Zdrobirea cea buna si folositoare se intretine prin priveghere, rugaciunea si
rabdarea necazurilor. In acest mod, inima din "inchisoare si lant" al sufletului devine
"poarta deschisa" spre Dumnezeu. Aceasta paza a inimii este o lucrare permanenta, prin care
crestinul isi tine mintea treaza atunci cand este razboit. Aceasta inima fara ganduri,
devine "altar adevarat inca inainte de viata viitoare". Inima se curata astfel de trairile
si sentimentele necurate, prin pocainta si lacrimi.