Părintele Arsenie Boca - fenomen unic în istoria monahismului românesc

Pe numele sau de mirean, Zian Boca, Părintele Arsenie a fost, aşa cum depun mărturie cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte, cel mai mare duhovnic creştin român din secolul trecut. Se spune că avea darul clarviziunii şi că, atunci când mergeai la el, îţi spunea cum te cheamă, pentru ce ai venit şi îţi povestea toată viaţa înainte ca tu să scoţi vreo vorbă. Nu de puţine ori cei prezenţi erau martorii unor miracole.
Dincolo de faptul că s-a format şi a trăit în sânul cultului creştin ortodox, Părintele Arsenie era un spirit universal şi superior. Prin ceea ce propovăduia îi îndemna pe numeroşii oameni care îi cereau îndrumarea şi sprijinul să caute acea înţelegere superioară pe care, spunea Părintele, "o câştigăm numai în spiritul liber al lui Iisus".
Aşa cum reiese şi din însemnările şi mărturiile de mai jos, Părintele Arsenie Boca a fost o dovadă vie a faptului că înţelepţii au o lume comună.
"Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer".
A fost închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, si tuns în monahism primind numele călugăresc de Arsenie (în greacă însemnând "Cel plin de bărbăţie") şi să înceapă ceea ce s-a numit "mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta", acea "bulboană spirituală uriaşă" în faţa căreia Nichifor Crainic exclama: "Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişcă în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!". Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: "M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi."
Mii de oameni veneau la Mănăstirea Sâmbăta să-l vadă pe Părintele Arsenie. Acesta îi ducea pe cei care veneau să se spovedească şi să se împărtăşească pe un platou din preajma unui izvor cu apă sfinţită, unde le cerea să rămână 7 zile şi 7 nopţi, timp în care mâncau doar pâine şi miere. În timpul acesta ascultau cu toţii predici şi se rugau împreună cu Părintele. Cine mânca altceva, slănină sau mâncare de dulce, trebuia să plece de pe acel platou. Dimineaţa, Părintele venea în chiliile unde credincioşii dormeau împreună, ca fraţii, şi alegea pe câţiva dintre ei. Pe aceştia îi spovedea, apoi le dădea sfânta împărtăşanie.

În timpul războiului, la Părintele Arsenie veneau o mulţime de oameni, mai ales băieţi înainte de plecarea pe front. Unora le spunea: "Sufletul vostru umblă pe alte drumuri, duceţi-vă după el". Îi simţea că nu erau cu sufletul la biserică; pentru ei, pelerinajul era formal. Altora le spunea, în schimb: "Da, veniţi!". Îi primea în biserică şi le ţinea o slujbă. Apoi, unora le dădea sfânta cruce să o sărute, iar altora nu; pe unii îi dădea cu sfântul mir, iar pe alţii nu. La un moment dat, unul dintre ei l-a întrebat: "Părinte, de ce la unii le dai să sărute sfânta cruce, iar la alţii nu, pe unii îi dai cu mir, iar pe alţii nu?" El a răspuns: "Copile, cei cărora le dau sfânta cruce nu se vor mai întoarce acasă. Voi o să vă întoarceţi şi o să ne întâlnim din nou". Şi aceştia, într-adevăr, s-au întors.
Este greu de imaginat acum, după aproape şaptezeci de ani, fascinaţia pe care o exercita Părintele Arsenie Boca, prin harul său, asupra miilor de credincioşi. Se spune că era căutat mai ales pentru că se îngrijea cu adevărat de sufletul oamenilor. Era preocupat ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu.
Cei care l-au cunoscut spun că era „văzător cu duhul” şi că dintr-o singură privire putea să-i separe pe cei veniţi din curiozitate de cei care aveau cu adevărat probleme. Forţa din privirea lui albastră şi pătrunzătoare te străfulgera. Era supranumit “Biciul lui Dumnezeu” pentru faptul că te mustra de faţă cu toată lumea. O spovedanie la el dura câteodată chiar şi 5-6 ore. Dar nimeni nu pleca fără un cuvânt de încurajare. Pentru că predica “dumnezeieşte”, oamenii îl priveau ca pe un prooroc şi apostol. Ei recunoşteau puterea Duhului Sfânt care se manifesta prin el.
Din cauza influenţei pe care o avea asupra oamenilor, încă din perioada de dinainte de război, era suspectat de regimul politic crezându-se că organizează ceva subversiv. După război, această teamă a conducătorilor politici ai ţării a crescut. În vremurile de restrişte care s-au abătut odată cu instalarea regimului comunist, Părintele şi-a continuat netulburat misiunea de îndrumător spiritual. Era o perioadă în care era nevoie de miracole pentru a scăpa de persecuţiile autorităţilor de atunci, care loveau în tot ce afecta ideologia comunistă, iar Părintele era într-adevăr omul prin care Duhul Sfânt făcea minuni şi de aceea era tot mai căutat.
După cum mărturiseşte maica stareţă de la Prislop: "De la nivelul lui se cobora şi putea să vorbească pe limba fiecăruia. Pe de o parte te atrăgea, iar pe de altă parte îţi răscolea conştiinţa. Te făcea să stai la locul tău, îţi arăta unde eşti tu, faţă de unde ar trebui să fii. Cred că asta este sfinţenie".
Avea darul rugăciunii, îşi vedea şi propriul viitor, suferinţele şi arestarea, dar nu se tulbura prea tare. Ştia că pentru mântuire trebuie să le înduri pe toate, sfătuindu-i pe credincioşi să rabde, să accepte senini vrerea lui Dumnezeu. Ceea ce îi sfătuia pe alţii făcea şi el. Ajutându-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele a intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. În timpul arestului în beciul Securităţii la un moment dat gardianul l-a găsit afară în faţa celulei, cu lacătul de la grilaj desfăcut. „Nu te teme. Nu plec nicăieri. Nu vreau să pătimeşti din cauza mea. Ai doi copii şi o femeie bolnavă”. Gardianul a încremenit. Toate cele spuse de Părintele Arsenie erau adevărate.
Mutat forţat de la Sâmbăta la Prislop, a devenit stareţ acolo, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas în continuare ca duhovnic până în 1959, când comuniştii au desfiinţat mănăstirea.
Vocaţia Părintelui a fost cea de constructor. Toată viaţa a ridicat ziduri şi, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din prima clipă, îi simţeai forţa. Nimeni nu-l putea minţi pe Arsenie Boca. Nici nu te lăsa. Adeseori, ţi-o lua el înainte, spunându-ţi cele mai grele păcate. Părea aspru, dar, de fapt, era drept. "Ce vrei?", întreba el cu o voce tunătoare. "Întâi împacă-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri şi apoi vino la spovedanie".
În ultimii ani de viaţă Părintele Arsenie era complet detaşat. Vorbea exact ca un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu se plânge şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei lumi. Avea o răspundere serioasă, apostolească şi o autoritate spirituală extraordinară. Cuvântul lui îţi pătrundea până în inimă şi simţeai că-ţi cunoaşte sufletul. Forţa lui spirituală venea de dincolo de cuvânt.
În Octombrie '89, Părintele Arsenie a avut o premoniţie gravă, şi anume afirma că atunci când Ceauşescu va pleca din ţară, va pierde la scurtă vreme şi conducerea ei. Acest lucru se pare că a ajuns la cabinetul 2, la urechile Elenei Ceauşescu, care a dat ordin ca Părintele să fie ucis. Cu puţin înainte de a muri a mai spus în felul lui, simplu şi foarte limpede: "Eu am să mor martir".
Iată mărturia unui martor ocular al înmormântării Părintelui Arsenie Boca: "În schimb, aşa cum v-am spus, Părintele era îmbujorat în obraji! Avea aşa o culoare frumoasă, ca de om viu şi tânăr, şi el săracu murise de şapte zile! şi-n jurul lui, plutea aşa, ca o boare, o mireasmă de mir... Mai târziu l-am întrebat pe Părintele profesor Sebastian ce-au fost toate astea şi el a zis: "Sunt dovezi de sfinţenie, fiule, se întâmplă numai cu moaştele!". Şi n-a mai trecut mult timp după ce plecase Părintele Arsenie în veşnicie, când, mergând eu iar la mormântul lui la Prislop, mă opresc nişte maici: "Frate", îmi zic monahiile, "ştii tu cine străjuieşte noaptea la mormântul Părintelui?". "Nu, de unde să ştiu", le-am zis. "Două căprioare!!!" "Cum?" "Uite-aşa: vin în fiecare noapte, se-aşează şi dorm încovrigate, cu boturile una în alta, pe mormântul Părintelui. De parcă ar vrea să-l încălzească!...şi când ne apropiem, pleacă, da încet, fără frică, şi pe urmă vin iar!". În toată iarna lui 89-90, căprioarele au străjuit noapte de noapte la mormântul Părintelui, ca doi îngeri tăcuţi, credincioşi şi cuminţi..."
De atunci şi până prezent s-au petrecut multe miracole la mormântul Părintelui. De altfel Părintele spunea: "Nu plângeţi, căci acolo unde mă duc, în ceruri, vă voi ajuta mai mult, rugându-mă pentru voi".
Adorat de oameni pentru predicile sale şi pentru minunile pe care le săvârşea, prigonit de către autorităţi din cauza influenţei covârşitoare pe care o avea asupra oamenilor, Părintele Arsenie a fost ucis în plină forţă duhovnicească. Prezenţa sa a rămas însă printre noi, puternică şi luminoasă.
"Părintele Arsenie Boca spunea că Domnul Iisus Hristos vine în viaţa noastră din vreme în vreme, ca persoană, ca să nu se uite adevărul absolut al existenţei sale reale. Şi el L-a întâlnit de câteva ori, iar asta l-a şi schimbat ca om.”