Punct de vedere asupra mişcarii de apropiere interreligioasã (II)

Rãspuns: Tema este foarte largã iar rãspunsul ar trebui sã fie o carte întreagã. Pe scurt vã rãspund cã nu putem, ca ortodocsi, sã acceptãm concluziile dialogului cu romano-catolicii deoarece documentul de la Balamand, care deocamdatã este considerat "de lucru", e utilizat în practicã drept întelegere încheiatã, si care recunoaste Biserica Romano-Catolicã ca avînd credintã apostolicã, participare la aceleasi taine cu ortodocsii, aceeasi preotie si succesiune apostolicã a episcopilor.
Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece asa cum s-a arãtat în lucrarea Observatii cu privire la dialogul Ortodocsilor cu Anticalcedonienii al Sfintei Comunitãti a Sfîntului Munte Athos, ortodocsii au acceptat abia acum pentru prima datã în istorie faptul cã anticalcedonienii au hristologie ortodoxã în ciuda hotãrîrilor sinoadelor IV, V, VI si VII Ecumenice si a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtãtori Pãrinti ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mãrturisitorul, Sofronie al Ierusalimului s.a.
Între altele: ce noimã mai poate avea dialogul cu anglicanii, cînd pe lîngã celelalte rãtãciri hirotonesc femei ca episcop si preot? Sau cînd binecuvînteazã cãsãtorii homosexuale si alte fapte imorale? Dupã cum se stie, chiar în sînul cercurilor anglicane aceste situatii au declansat miscãri si nemultumiri.
Întrebare: Nu credeti cã ar fi bine sã se facã concesii acolo unde existã diferente mari?
Rãspuns: Dintru început în domeniul credintei chiar si diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus fatã de catolici si fatã de anticalcedonieni, nu reprezintã oare un minimalism dogmatic?
Mã tem cã cea mai mare concesie a ortodocsilor fãcutã în aceste dialoguri este recunoasterea fie directã, fie implicitã a faptului cã nu doar Biserica Ortodoxã este una sfîntã, soborniceascã si apostoleascã, ci ea constituie o astfel de bisericã împreunã cu catolicii, protestantii si anticalcedonienii. Mã tem cã pe aceastã erezie eclesiologicã se bazeazã dialogurile.
Nu e lipsit de importantã faptul cã anticalcedonienii au încetat sã mai fie caracterizati drept monofiziti, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau crestini vechi-orientali ci sunt recunoscuti ca si ortodocsi orientali, iar Biserica noastrã drept una din cele douã familii de ortodocsi, cealaltã familie fiind anticalcedonienii.
Cu smerenie considerãm cã aceastã erezie eclesiologicã trebuie sã fie condamnatã sinodal pentru ca mireasa lui Hristos sã rãmînã neatinsã si fãrã patã, Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã. Noi rãmînem mereu credinciosi hotãrîrilor sinodalilor din Constantinopol care în 1895 au declarat cã Biserica Papalã a cãzut din credinta evanghelicã pe care o pãstrezã Biserica Ortodoxã care singurã este Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostolicã.
Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastrã de vedere?
Rãspuns: Critica fãcutã de Biserica Greciei documentului de la Balamand (vezi Ekklisastiki Alitheia, 16-01-1995) si observatiile Sfîntului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii ca si alte texte ale ierarhilor si profesorilor de teologie mã îndreptãtesc sã spun cã acest punct de vedere nu este numai al meu sau al cãlugãrilor atoniti.
Întrebare: O altã temã gravã care intereseazã pe multi ortodocsi este participarea ortodocsilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeti despre aceasta?
Rãspuns: Pe drept cuvînt aceastã temã nelinisteste pe multi ortodocsi. Consiliul Mondial al Bisericilor este condus, cum se stie, dupã conceptii necrestine, chiar pãgîne, cum s-a vãzut si la Adunarea Generalã de la Cambera, unde Duhul Sfînt a fost înfãtisat într-un chip animist idolatru.
Ortodocsii nu au posibilitatea sã-si facã cunoscutã pozitia, asa cum au fãcut-o pînã la Adunarea Generalã de la Delhi din 1961, unde din nefericire au renuntat la acest drept pentru cã ecumenistii ortodocsi sã fie mai plãcuti protestantilor. Pînã în 1961 a avut sens participarea ortodocsilor la C.M.B., cîtã vreme au vorbit acolo nu ca reprezentanti ai unei fractiuni a crestinismului divizat, ci ca reprezentanti ai Bisericii celei Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã.
Textele reprezentantei ortodoxe, alcãtuite de venerabilul teolog George Florovski, citite si publicate la aceste adunãri, exprimau constiinta de sine ortodoxã.
Astãzi vocea ortodocsilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestantii, consecventi eclesiologiei lor, conform cãreia existã Biserica vãzutã (nedesãvîrsitã si fragmentatã) si cea nevãzutã (unitã si desãvîrsitã), vin la C.M.B. pentru a-si aduce fiecare pãrticica lui de adevãr, astfel încît toti la un loc sã desãvîrseascã Biserica cea nevãzutã.
Ce sens are participarea ortodocsilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru rãsunã ca într-un Babel al ereziilor protestante, cîtã vreme eclesiologia noastrã este radical diferitã? Nu cumva acceptînd participarea la C.M.B. cãdem indirect de la eclesiologia noastrã ortodoxã?
Multi ecumenisti ortodocsi cred cã dacã creste numãrul reprezentantilor ortodocsi în Birourile C.M.B., hotãrîrile si textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscînd însã marea crizã a credintei prin care trece întreg protestantismul, crizã care conduce tot mai mult spre liberã cugetare si necredintã, o astfel de supozitie mi se pare absolut nefondatã.
Dacã vrem sã fim consecventi cu credinta si cu eclesiologia noastrã si sã nu scandalizãm poporul credincios ortodox, consider cã Biserica Ortodoxã poate participa la C.M.B. doar dacã vorbeste ca Una Sfîntã Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã si cu conditia ca ierarhii si ceilalti clerici sã nu se roage împreunã cu protestantii de diferite nuante (între care destui neagã toate elementele Traditiei Bisericii noastre) si mai ales cu femei episcop sau preot.
Întrebare: Unii ortodocsi sustin cã Traditia moare si omoarã dacã nu se înnoieste si cã traditia purã nu se concepe fãrã înnoire. Ce credeti?
Rãspuns: Existã diferente între înnoire si înnoire. Înnoirea autenticã a Traditiei s-a fãcut de cãtre sfinti, de cãtre de Dumnezeu insuflatii Pãrinti ai Bisericii noastre si de cãtre sfintele ei Sinoade Ecumenice si locale. Toti acestia rãmînînd înrãdãcinati în Adevãrul Evangheliei au purces la tîlcuirea lui în limba accesibilã si înteleasã de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenta Evangheliei si a învãtãturii apostolice ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercãri de înnoire au fãcut si ereticii care însã, dezlipiti de Trupul Bisericii si lipsiti de dumnezeiescul har s-au rãtãcit de la Adevãrul credintei. Acest tip de "înnoire" Biserica l-a îndepãrtat ca pe un cancer de pe trupul ei sfînt si sãnãtos.
Vã dau un exemplu: folosirea termenului filosofic "de o fiintã" de cãtre Sfintii Pãrinti ai primului Sinod Ecumenic a fost primitã de cãtre Bisericã, ca exprimînd adevãrul vesnic si ca o înnoire pozitivã. Pe de altã parte, înnoirile filosofice necrestine ale lui Arie au fost condamnate si îndepãrtate ca neconforme cu credinta Bisericii si ca o înnoire rea.
Judecînd dupã ceea ce se întelege astãzi prin înnoire, considerãm cã aceasta vizeazã elementele esentiale ale Traditiei si alterarea lor.
Îmi amintesc o frazã scrisã de cuviosul, înteleptul si sfîntul arhimandrit Iustin Popovici cãtre ucenicii sãi care studiau în Atena (ajunsi acum episcopi ai Bisericii Sîrbe): "Orice vã scriu sã judecati si sã analizati în functie de ceea ce spun Sfintii Pãrinti si dacã concordã atunci sã-mi primiti îndrumãrile; aceasta este mucenicia ortodoxã care atrage harul lui Dumnezeu si care-i deosebeste pe martirii sfintei noastre credinte si Traditii".
Întrebare: Cei mai multi dintre crestini asteaptã mãrturia Sfîntului Munte si a monahilor si o primesc cu bucurie. Sunt însã unii (putini) care spun cã atonitii si în genere, monahii, trebuie sã se ocupe doar de rugãciune si nu de chestiuni de credintã. Nu cumva au dreptate?
Rãspuns: Bineînteles cã principala ocupatie a monahului este rugãciunea. Dar cînd credinta este pusã în pericol, monahii trebuie sã se implice în problemele bisericesti, mai ales cei instruiti pentru dreapta îndrumare a credinciosilor atît în viata duhovniceascã cît si în problemele dogmatice si e de folos ca ei sã vorbeascã, nu ca sã învete Biserica, ci ca sã mãrturiseascã credinta lor dupã porunca Domnului: "cine va mãrturisi întru Mine înaintea oamenilor, mãrturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatãlui Meu Care este în ceruri"(Matei 10,32). Mãrturisirea lui Hristos nu este o obligatie de seviciu, ci o expresie a vietii. Mai precis este expresia participãrii la viata lui Hristos. Hristos nu spune "oricine Mã va mãrturisi" ci "oricine va mãrturisi întru Mine". Mãrturisirea lui Hristos este deci expresie a împãrtãsirii cu Hristos sau a vietii în Hristos. Viata în Hristos are ca si urmare fireascã mãrturisirea lui Hristos. Monahii trãind în Hristos mãrturisesc si astfel îi învatã pe crestini. O fac smerit, nu ca sã învete, ci pentru a mãrturisi. Aceasta este traditia în monahismul ortodox si aghioritic.
Astãzi (21 ianuarie) sãrbãtorim doi sfinti cãlugãri, dascãli si mãrturisitori. Pe Sf. Maxim Mãrturisitorul si pe Sf. Maxim Grecul, luminãtorul Rusiei. Ce ar fi fost rãsãritul ortodox si universal fãrã mãrturisirea si învãtãtura Sf. Maxim Mãrturisitorul? Si ce ar fi ajuns Rusia ortodoxã fãrã învãtãtura Sf. Maxim Grecul?
Nu cumva au gresit în aceastã privintã toti sfintii aghioriti printre care Sf. Grigorie Palama si cei împreunã cu el semnatari ai Tomului Aghioritic în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinti ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul si atîtia altii?
În fiecare zi citim si auzim vietile sfintilor si ale mãrturisitorilor credintei. Putem oare sã ne astupãm urechile? Putem sã spunem cã credem cele contrare Traditiei Bisericii noastre? O asemenea pozitie ar însemna un soi de schizofrenie duhovniceascã.
Întrebare: Nu cumva mentiunea acestor elemente traditionale poate fi privitã astãzi ca o încremenire în niste extreme învechite?
Rãspuns: Hristos "ieri, azi si în veci este acelasi" iar mîntuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeasi de-a lungul secolelor. Constiinta noastrã ortodoxã este modelatã de cele învãtate de la pãrintii credinciosi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Pãrintilor, Martirilor, Mãrturisitorilor, Cuviosilor. Dacã credem cã toate cîte le-am primit si le-am învãtat sunt drepte si plãcute lui Dumnezeu, atunci trebuie sã avem curajul sã le si mãrturisim, chiar dacã ne-am pune în pericol viata sau am fi batjocoriti pentru aceasta. Nu se potriveste crestinilor si cãlugãrilor sã-si subordoneze credinta si teologia ideilor practice sau altor interese lumesti de moment.
Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului:"veti cunoaste adevãrul si adevãrul vã va face liberi"(Ioan 9,32). De aceea ne este de folos sã "tinem adevãrul în iubire"(Efeseni 4,15) adicã cu îndrãznealã si discernãmînt. Aceastã nevoie o împlinim fatã de toti fratii nostri, mai cu seamã fatã de toti cei ce se scandalizeazã si cautã de la noi cuvinte de mîngîiere si de întãrire în credinta ortodoxã într-o epocã a ereziilor si de trãdare a Sfintei noatre Traditii Ortodoxe. Vã multumesc.
Apãrut în periodicul Hristianike, 6 martie 1997, p. 1-4.
Traducere si prezentare
Ieroschimonah Agapie Corbu.